Stăteam cu ea la o cafea, la lumina a trei becuri, la umbra
unei duzine de gânduri. Îmi dădea , acum, aproape tot ce am dăruit cândva, în
alte nuanţe, în alte proporţii, în alte circumstanţe.
Îmi zâmbea şi îmi aminteam cum, cuiva, cândva, îi plăcea
mult un zâmbet al meu, „ştregăresc” îi zicea, cumva agăţat în colţul din stânga
sus al gurii şi tras în jos spre dreapta de greutatea trăirilor ascunse. I l-am
dat. I-am dat zâmbetul meu, kit complet cu duzina de înţelesuri.
Altcuiva, i-au plăcut mult anii mei. Cei mai tineri şi
frumoşi. Material brut, numai bun de lucrat, l-am dat. Nu că meşterul ar fi
fost total nepriceput, dar am ales , totuşi, ca de detalii să mă ocup eu.
Au vrut şi râsete, şi lacrimi, şi forţă, bucăţi de zile,
frânturi de nopţi. Le-am dat. Pe toate. Aveam de unde.
Şi-am început, apoi, să dăruiesc cuvinte. Ce îmi lipsea. Părţi
de suflet. Dăruiam în neştire
vorbe-oglindă, cu reflexii din unghiuri de suflet, căci spuneam doar ce simţeam
, deşi mereu simţeam câte ceva nespus.
Am dăruit ani, şi zâmbete, şi fraze.
Şi încă mai sunt dimineţi în care mă trezesc fără timp, fără
zâmbet, fără cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu